În revista România Mare , varianta online am gasit pe prima pagină o poezie intitulată simplu “Liceu”, care ilustrează cât se poate de elecvent dar totuşi cu o subtilitate lirică, sentimentul care ne cuprinde pe fiecare dintre noi atunci când ne lăsăm pradă amintirilor din timpul şcolii…

Liceu

Sînt ani… si parcã timpul se-ntoarce ca un fum,
De vãd prin ceata-i albã tot drumul meu de scoalã,
Ce-si cerne rar tristetea în inimã – acum,
Cînd simt bãtaia asprã în tîmpla tot mai goalã.

O, zile însorite ce ne priveau prin geam,
Plimbîndu-si clara umbrã în clasele tãcute,
Un cãrãbus de aur se legãna pe-un ram,
Sfidînd tãcerea noastrã cu aripi desfãcute.

Pe sãli cu tropot dulce mi-apare pedagogul,
Apoi tunica strînsã a unui prieten trist,
Sopteam cu teamã – poate ne-apasã catalogul
Sau umbra grea si neagrã a lui Ariovist.
Corole de imagini, geometrii în spatiu,
Si-acelasi fum de vise, de gînd si de tigãri.
Cu vocea rãgusitã scandarãm din Horatiu,
Si-am pus la alte lectii absurde întrebãri.

Trecutu-i ca o scoicã, în care sunã marea
Cînd merg cu gîndu-n urmã, la primele iubite;
Rãmîne sumbrã fruntea si tremurã cîntarea:
Întîia halbã plinã, în cîrciumi mici dosite.

Sînt ani… azi moare ziua pe-o filã de hîrtie,
Mã-nchin la alte chipuri, alti îngeri îi dezmierd.
Liceul meu, te bãnui în aurã tîrzie,
Severa ta blîndete încep încet s-o pierd.

Stefan Baciu
(Poezie reprodusã din Calendarul Universul, pe anul 1945)