Astãzi am avut musafiri – unchiul, mãtuşa si nepoata lor de 8 ani (varã-mea). Primul lucru pe care l-a fãcut a fost sã mã întrebe ce jocuri am. I-am rãspuns (mai mult ca sã o tachinez) cã nu am jocuri, iar Ioana (aşa o cheamã) mi-a jignic socotitorul, fãcându-l prost, pentru cã nu are jocuri. O întreb cam ce jocuri vrea sã instalez, ca sã stiu sã iau de la fraiericii de pe retea, care toatã ziua butoneazã în MU şi Counter şi mã cheamã sã le instalez windowsul cã ei e prea boi ca sã pricepe cum se dã click, click şi next. “ Pãi alea cu maşini care mi le-ai bãgat şi mie”, îmi raspunde kiddo, bucuroasã cã are unde butona. “Pãi care cu maşini, cã ţi-am bãgat mai multe şi nu mai ţin minte”. “Alea, ştii tu, de meri prin oraş, calci oameni, furi maşini… mergi pe plajã, cumperi haine, te plimbi… ããããã… ‘’. Pentru cine nu s-a prins încã, e vorba de faimosul GTA San Andreas. ‘’ Bene, bene, hai cã acu’ îl bag sã te joci’’. Caut îndelung prin sertarele biroului cele 4 CD-uri cu jocul, iar când sã încep intalarea, SFX-ul arhivei îmi dã o frumoasã eroare structuratã sub formã unor multitudini de semene, puţin descifrabile (prietenii ştiu la ce mã refer). Înjur în gând la idiotul ãla care a fãcut repacking-ul de pe DVD. Ãla e eu ; nu e bine sã-mi privesc bârna din ochiul stâng, când pot sã râd de paiul din ochiul vecinului de palier, care mereu mã streseazã cu urletele sale nocturne (om beat, ce sã-i faci). Bãtrânul winrar salveazã situaţia, jocul porneşte spre bucuria rubedeniei mele, care abia aştepta sã-l plimbe prin oraş pe negroteiu din joc. Imi bag nasul prin obţiuni, setez rezoluţia undeva la mediu (Gogu nu e optimizat pentru joace) şi schimb controalele dupã bunul meu plac. În sfârşit, îi înmânez Ioanei tastatura şi şobolanul. Radiind de bucurie, începe sã-l plimbe pe african, sã-l încaiere cu diverşii cetãţeni şi sã ciocneascã maşinile din trafic. O las în pace şi mã apuc sã ud plantele din camerã. Merg prin bucãtãrie, bag ceva la ramazan (am stat la şcoalã 7 ore şi foamea începea sã dea ecou maţelor). Mai pierd juma’ de orã cu mâncatul seminţelor de la geamul bucãtariei, spre disperarea vecinei de la etajul 1 – ‘’ Tanti Popescu, nu eu am fãcut toate cojile de la dvs. din balcon. Şi tata e mâncãtor de seminţe, la fel ca ‘nea Stoica, vecinul de la 6. Ei, lãsaţi cã nu se mai întâmplã ! ‘’. Se face ora 10 şi Ioana încã e tot cu nasul în monitor. Butoneazã de 2,5 ore, timp în care eu, în mare parte (a se citi 99,09% ) am frecat menta dintr-o camerã în alta, fâcând politicã cu unchiul sau uitându-mã la pereţi (activitatea mea preferatã ; o sã vã povestesc ceva mai târziu despre asta) . În sfârşit, la 10:15, îl lasã în pace pe Gogu şi se tireazã acasã, împreunã cu unchiul şi mãtuşa.
         Nu mai pricep nimic. La 8 ani, eu mã jucam cu maşinuţe, dãdeam cu pietre dupã oameni , îmi bateam joc de tanti Rosnen şi mã cafteam cu Scodo (un vecin, cu 1 an mai mic ca mine) . Puştii din ziua de azi, au alte preocupãri. Se uitã toatã ziua la desene, la ‘’ Lacrimi de prostie’’ şi butoneazã noile apariţii în materie de jocuri PC. Ba mai mult, bãieţii ştiu şi cu ce se mãnâncã o placã video, şi care e faza cu Intel & AMD (ce-i drept, destul de vag, dar au mãcar idee). Progres, taicã, progres ! Şi ne mai mirãm ca la 14-15 ani se apucã de carding pe mIRC, fac site-uri pe neogen.ro (hai sictir !) şi se dau haceri de haceri în faţa blocului, în timp ce poartã o discutie elevatã despre overclocking.Asta e, noua generaţie de Geek, care încet, încet ne va baga în umbrã (sau mãcar penumbrã) pe noi, aştia care puteam sã le fim pãrinţi (metaforic vorbind, ca sã mã dau şi eu mare) .
      Apropo, dacã nu ştiţi cine e Gogu, vã dau câteva indicii : e tower, argintiu-prãfuit, face zgomot, merge non-stop, e subiect de glumã printre prieteni şi ruleazã tot felul de aplicaţii dubioase. Dacã nici acum nu te-ai prins, te rog parãseşte imediat acest blog. În vecii vecilor < Alt > + < F4 > …