Stimata edilitate din urbea mea provincialã ne informa joi dimineaţa, cum cã vineri, jumãtate din oraş va rãmâne fãrã apã potabilã, pentru cel mult câteva ore. Vineri dimineaţa, cum era de aşteptat era apã… din pãrţi. Vineri seara, când mã întorc de la şcoalã, apa era tot undeva departe (pe la baraj). Mã duc sã iau nişte sticle de apã mineralã şi-mi zic cã situaţia trebuie sã revinã cât de curând la normal, cã doar aşa a promis edilitatea. Sâmbãtatã dimineaţa, aceeaşi situaţie. Ba mai mult, plantele mele au început sã se usuce din cauzã cã vineri era zi de udat. Îmi pun 3 bidoane de 3l în raniţã, scot jip-ul (a se citi -bicicleta ) din garaj şi purced in cãutarea unui izvor, de unde sã-mi umplu obiectele muncii, ca sã scap plantele de uscãciune. Pe stradã e plin de oameni revoltaţi, care-l înjurã pe primar. Mã întâlnesc cu un vecin şi, mirat de ce eu sunt aşa de calm şi nu înjur primarul ; îi rãspund –‘’ Primarele nostru, singura carte pe care a citit-o toatã viaţa a fost cartea de muncã. ‘Nea Moraru, chiar credeţi cã e nevoie sã ne coborâm la nivelul lui intelectual, dominat doar de instinctul de cãpãtuire financiarã ?’’. Mã aprobã, ba chiar mã ridicã în slãvi, cã cicã io-s un tânãr model (voi îl credeţi ?).

Ajung la izvor… coada e kilometricã. Bãtrâni pensionari, cu câte un bidon în fiecare mânã, îndignare în suflet şi multã rãbdare se mişcã alene, de zici cã pentru ei timpul s-a oprit în loc. Numãr oamenii din faţa mea … 35 la numãr, cam mulţi neicã! Dupã o scurtã cumpãnire a situaţiei, nu pierd prilejul de a face propagandã negativã actualului regim, de a-l persifla pe primar pânã la stadiul în care simpaticii persionari zâmbesc a satisfacţie, şi, bine-înţeles, de a-l înjura pe Tãriceanu. Nu uit nici de specimenul Nicolaescu, cel mai marionetã ministru al Sãnãtãţii. Toţi pesionarii mã aprobã, iar eu pun paie pe fac, dezbãtând pe larg problema medicamentelor compensate şi a situaţiei ingrate în care au fost puşi cardiacii, care trebuie sã plãtescã nişte preţuri exorbitante pentru medicamentele atât de necesare vieţii. Mai apoi, le expun planul meu diabolic de exterminare în masã al hoţilor, bandiţilor, ciocoilor şi baronilor locali. Le explic despre gazul Sarin şi Antrax, cum i-aş gaza sau cum ia-ş pune sã sape canalul Dunãre-Jiu. Curios e cã bãtrâneii mã ascultã cu atenţie (cred cã au fost cel mai mare auditoriu, de la blog încoace) şi mã aprobã. Ãi mai tineri, colegi de generaţie cu mine, mã apostrofeazã cã de ce ţin iarã discursuri comuniste, ce, ei nu mi-au vãzut steagul de la tereasã, e semn cã-s comunist, nu-i aşa ? Dupã ce-i întreb de ce nu se cãrãbãnesc la un concert de-a lui Guţã, tac subit, spre bucuria mea. Bine, mã mai şi ameninţã, dar nu-şi pun mintea cu mine, dupã ce l-am alergat pe unu’ jumate de stradã cu un piolet, acum vre-un an. În fine, îmi piere rãbdarea, nu mai iau nici o apã, mai spun ceva în semn de încheiere, le zic la bãtrânei ‘’Noroc bun !’’ şi mã cãrãbenesc spre casã.

Cum mergeam aşa agale numa’ ce vãd cauza lipsei de apã: o prãpãditã de ţeavã spartã. În jurul gropii, 6 muncitori tolãniţi mâncau pâine cu slaninã şi ceapã, un excavator de pe vremea Rãposatului mugea a motorinã de proastã calitate, 2 copii se jucau cu nisip şi un câine pãros se scutura de pureci. Mã apropii de grupul de muncitori şi deşi la început am vrut sã fiu puţin agresiv, mi-am dat seama cã ei n-au nici o vinã din moment ce un idiot de la edilitate nu a fost în stare sã aducã un tub de acetilenã, ca sã aibã oamenii cu ce suda. Probabil cã primarele crede cã ţeava aia de 1m diametru poate fi lipitã cu Poxipol.

Ajuns acasã, tata mã trimte sã cumpãr douã bidoane de Noroc la 2l, ca sã nu stea cu unchiul la taclale pe uscat. Zis şi fãcut, sticlele se destupã una dupã alta, paharul meu se umple odatã şi încã o datã, pânã când tata îşi dã seama cã am bãut aproape o sticlã. Fiind brusc însufleţit de licoarea lui Bachus, îmi vine pofta de pedalat pânã la primãrie, dar unchiul îmi aminteşte cã e sâmbãtã şi nu mai e nimeni pe acolo, aşa cã mã resemnez la ideea cã nu o sã mai ţin azi nici un discurs (lucru care mã indispune).

Pe la zece seara, unchiul se cãrãbãneşte la el acasã iar eu stau cu ochii lipiţi de monitor şi încerc sã-l fac pe un idiot sã înţeleagã ca nu poate sã punã dual-channel,pentru cã Sempronul nu ştie ce-i ãla. El ţine una şi bunã, cã are chipset Nf3 şi ãla ştie dual-channel. În cele din urmã îl las în dobitocia lui şi mã uit la ceas – 11 seara şi apã din pãrţi ! No, asta nu-i treabã ! Abia aştept ziua de luni, cã sã mã duc peste ãia de la Apele Române şi sã mã iau de tot familionul lor, pânã la neamurile de gradul 4. Cred cã o sã expediez pe adresa primãriei o carte de gramaticã şi un abecedar, cu dedicaţie specialã pentru domnul primar. Cred cã îmi vâjâie capul şi o sã vomit cât de curând. Ceapa mã-sii de primar, cã de era apã n-aş fi bãut atâta bere şi nu-mi era rãu. Cred cã adorm… tu’ţi primaru mã-tii !