Mi s-a spus in nenumarate randuri ca sunt un zapacit fara pereche, care viseaza cu ochii deschisi si nu stie pe ce lume traieste. Nu am idealuri si cred ca nici vise… pur si simplu nu stiu pe ce lume traiesc. Cred ca am ramas blocat undeva in Secolul Luminilor sau in perioada interbelica. Oricum, secolul asta de nimic nu mi se potriveste, fapt ce ma deprima. Daca -prin absurd- ma intalnesc cu tine pe strada, cititorule, si o sa ma intrebi cat e ceasul, nu o sa te aud. Nu din nepolitete sau din cauza unor probleme la aparatul auditiv, ci pentru ca sunt cu gandul aiurea… nici eu nu stiu pe unde. Nu sunt indragostit si nici melancolic. Pur si simplu, de cand ma stiu am fost asa, adica distrat nevoie mare. Uneori, nici nu pot sa-mi dau seama cum de nu cad in gurile de canal fara capac; tind sa cred ca in acele momente levitez. Sau nu… poate pur si simplu fac pasul mare.

Trecand peste scurta incursiune in continutul meu psihologic secatuit de orice urma de ratiune sau ideal, o sa va zic ultima mea isprava. In urma cu aproximativ o ora, am zis ca e indicat sa-mi fac un ceai indulcit cu miere de albine,ca sa mai alunge raceala din mine. In momentul in care mi-a venit ideea, vorbeam cu Siropel pe Gtalk (rulz!). M-am ridicat frumos de pe scaun, dar pana sa ajung in bucatarie am uitat ce am de facut. 1 minut mai tarziu mi-am amintit si am pus ceainicul pe foc; im mod mecanic, am pornit si hota. Ma intorc linistit in camera si imi continui activitatea la calculator. Acum cinci minute, mi-am amintit de ceai si am mers in bucatarie.Stupefiat, constat ca ceainicul e aproape incandescent si fara nici un strop de apa in el. Daca ma gandesc mai bine, n-am pus apa de la bun inceput… ce bine, oricum se evapora!

Cu voia lui Graymer, imi asum si eu sintagma de “a romanian fuckup”.