Astăzi, în timpul orei de dirigenţie, doamna dirigintă ne-a întrebat pe băncile cărei facultăţi dorim să facem hemoroizi după terminarea celor patru ani de îndobitocire şi uniformizare intelectuală, reuniţi sub denumirea provocatoare de greţuri şi arsuri gastrice- liceu (exprimarea plastică-mi aparţine pe deplin, fiind rezultatul vădit al geniului meu debordant). Niciodată nu am înteles cauza acestei adevărate psihoze colective cu privire la bacalaureat, admitere şi mai ales, cu privire la ”viitorul” individului. Sincer, viitorul meu e sumbru şi se află sub pecetea hazardului ce ne controlează întrega existenţă. Nu aştept să mi se întâmple nimic bine şi-n acelaşi timp, nu aştept să mi se întâmple nimic rău, dat fiind că dau mâncare la câinii vagabozi, cresc flori şi cinstesc zilele de odihnă aşa cum se cuvine, făcând curat în cameră. Nu înţeleg totuşi de ce interesează atât de mult viitorul meu şi mai ales, de ce se crede că eu sunt în măsură să mă pronunţ asupra a ceea ce urmează să fac peste doi, trei ori zece ani? În astfel de cazuri, un răspuns avizat nu poate să vină decât din partea lui Lorin Fortuna, a Mamei Omida sau a altor personaje iniţiate în tainele Universului. Totuşi, ce-i face să creadă pe cei din jurul meu, că eu, eternul obosit, am cel mai mic habar cu privire la ceea ce voi face în viaţă? Vor să vadă aportul pe care-l voi aduce eu societăţii, să-mi devoaleze visele şi aspiraţiile ori să-mi pună pecetea de om comun, de reprezentant al vârfului hiperbolei formată de dispunerea societăţii? Niciodată nu am înţeles isteria, deşi-n nenumărate rânduri am încercat s-o fac (Freud mi-e martor, l-am întrebat şi pe el). Tot acest zbucium ante-admitere/BAC nu-ţi poate provoca decât ulceraţii şi nopţi albe, motiv pentru care eu stau cufundat etern într-o relaxare apolinică. Destul însă cu parantezele, să trecem mai departe…

Ingineri, arhitecţi, economişti, ecologişti, avocaţi, doctori şi poliţisti- voi avea colegi intelectuali, la care pot să mă duc pe viitor să-mi ofere consultanţă pe probleme legale, tehnice, de sănătate, să-mi proiecteze carcasa de la PC (salut Cosmin!), să-mi dea sfaturi cu privire la depozitarea gunoiului ori să mă bage la arest. Eu am spus că vreau să devin filosof, deşi-n realitate-mi doresc să urmez cursurile Politehnicii. Dintre toate aceste meserii, cei mai mulţi îşi vor încredinţa viitorul fie jurământului lui Hipocrate, fie statuii cu eşarfă la ochi şi talere în mâini. Cu alte cuvinte, mulţi dintre colegii mei vor urma fie Medicina, fie Academia de Poliţie. Dacă în cazul mediciniştilor trendul rămâne aproape constant de la an la an, ce ne vom face însă cu viitori slujbaşi ai legii, mult prea numeroşi ca să încapă cu toţii pe băncile Academiei de Poliţie? Chiar de-ai pune-n braţele fiecărui băiat câte o fată (curios, mai mult fetele îşi doresc să urmeze această carieră… să tot fii infractor!) ar rămâne unii pe lângă uşi, pe sub catedră, pe lustră ori spânzuraţi de gratiile ferestrelor! Pentru numele lui Dumenezeu, lumea vrea să se şcolarizeze! Eliberaţi Casa Poporului! În acest context de ferventă culturalizare, eu, un om fără idealuri şi fără vise, îmi permit să lansez o întrebare de mare angajament logic: ce se-ntâmplă dacă ajungem la situaţia paradoxală de-a avea mai mulţi doctori decât pacienţi şi mai mulţi poliţişti decât infractori? În cazul ăsta, avem doar două soluţii: fie devenim toţi ftizici peste noapte ori cel puţin ipohondrii şi-n acelaşi timp încălcăm şi legea, fapt ce-ar degenera într-o situaţie tragi-comică, situându-ne în topul ţărilor cu cei mai bolnavi nelegiuiţi, fie exportăm acest nemaiîntâlit excedent de doftori şi Pristandei în ţări cu deficit la acest capitol, ca Papua Noua Guinee, Congo, Somalia, Tadjikistan, etc. Chiar de numărul poliţistilor o să fie egal cu cel al infractorilor şi cel am medicilor cu al pacienţilor, se va ajunge într-o situaţie mult prea primejdioasă pentru diversitatea umană, dipărând practic pacienţii şi infractorii din România. Asta ar aduce în mod cert un grav dezechilibru economic, generat de falimentul unor bresle milenare ca groparii şi temnicerii, dar mai ales, ar duce la pieirea celebrului jurnal de la ora 5 si implicit, falimentul lui Sârbu. Aşadar, pentru binele ţării, alegeţi şi alte meserii!

De pildă, nu văd care-i problema cu teologia. Presupunând că-n 2009 Jiji Alesul va ajunge la cârma ţării, tinerii teologi o vor duce ca-n Sânul lui Adam (deşi, trebuie să recunosc că această expresie are tente homosexuale; eu aş prefera sânii Evei), mii de mănăstiri şi milione de biserici se vor ridica din neant la fiecare colţ de stradă, spre a-şi oţărî turlele semeţe, nu spre Soare, ci spre România, ajunsă ”ca soarele sfânt de pe cer”! Preoţii vor avea remuneraţii atât de consistente încât candidatele la Miss America se vor călca în picioare pentru un post de preoteasă, cu parohie, casă, masină de la biserică, gradină de zarzavaturi, coteţe de găini şi gârlă. Munţi de colaci, dealuri de pitaci şi râuri de bezele blagoslovite vor îmbogăţi arealul geografic al ţării creştin-ortodoxe, România… Trebuie să recunosc că de mult m-a tentat gândul să mă fac popă. Perspectiva aproape maniacală a faptului că mai toate don’şoarele din urbe vor ajunge în mod invariabil la mine sub sutană, că voi ajunge peste noapte un mic demiurg în costum de Batman şi că toate păcatele oamenilor vor tranzita urechile mele, opintindu-se abia în tastatură, m-a măgulit. Însă, eu, fiind un om fară idealuri, las la latitudinea cititorului meseria pe care o voi urma. Aşadar, ce vreţi să devină Hacky?