Nu vă lasaţi totalmente înşelaţi de poza de mai jos. Ea nu justifică lipsa mea de pe blog, ci se constituie într-o activitate ce-o să-mi consume, începând de mâine, aproximativ 3 ore pe zi. În altă ordine de idei, tot de mâine o să reîncep să mâzgălesc pe-aici. Spun ”pe-aici” pentru că, scârbit la culme de campania eletorală murdară dusă la mine în urbe, am deschis un blog incognito, unde mi-am vărsat tot năduful într-un stil demn de rubrica ”Săptâmăna pe scurt”, semnată de Alcibiade în revista ”România Mare”. Nu ştiu dacă a meritat sau nu să scriu cele 5-6 articole destul de consistente, dar cert e că am reuşit să supăr câţiva cretini cu pretenţii de ”politicieni”, ceea ce e extraordinar! Evident că o să scriu în continuare şi acolo, dar cu o frecvenţă mai scăzută, dat fiind că am destule de povestit pe-aici. Apropo, pixul ăla cu PRM (nu, nu sunt membru de partid!) e plantat special în poză, ca să vă reamintesc cu cine votez şi implicit, să le dau copilaşilor retardaţi ai blegosferei motive să mă înjure .

PS: Adios crappy pictures- săptămâna asta pun mâna pe micul Fuji Finepix S5700. Adio Samsung Digimax A402, cu pozele tale indoor execrabile !

(more…)

Alex, n-ai decât să mori de ciudă ca la Inspironul meu, după vreo 8 luni de utilizare, bateria cu 6 celule ţine încă 12 ore şi-un pic. Îs tare curios să văd ce autonomie are HP-ul ăla cu care te tot lauzi pe blog . Vă daţi seama că Dell-ul meu are o autonomie mai mare decât Macbook Air şi cel mai şmecher Vaio de la Sony, puse la un loc?  

F?cking unbelievable!

Marius Tucă semnează în Jurnalul Naţional un articol vomitiv la adresa bloggerilor români, pe care-i desconsideră fără să-i dea prin tărtăcuţa lui cheală că şi alde Ciutacu, Bombonel ori Ilici intră acum tot în tagma bloggerilor… Trebuie totuşi să recunoaştem că pe această cale, Mariusică a atras asupra sa nu numai flegmele bloggerilor români, ci şi titlul de ”Freud de Caracal”, judecând după profilul psihologic pe care s-a scremut să-l facă. Prima oară mi-am ieşit din pepeni, dar după ce i-am văzut poza din stânga articolului, mi-am dat seama că se îmbracă la fel ca Steve Jobs, am râs de m-am rupt şi-am renunţat la idee

Cei mai mulţi dintre ei şi-au făcut bloguri ca să facă şi ei ceva, neînţeleşi, dar mai ales frustraţi, s-au lăsat duşi de modă, de trend, ca nişte mici servitori ai globalizării, umili şi gata să sară de gîtul primului concept care să-i scoată din anonimat, arată ca nişte arătări scoase pentru întîia oară la lumină, cu poze care vor să-i înfăţişeze fie sexy, fie intelectuali, bloggerii din România nu sînt altceva decît nişte rîme care au ieşit la suprafaţă fără să aibă ceva de spus, gata să inunde spaţiul cu banalităţi şi originalităţi ştiute şi vehiculate de toată lumea, un fel de masturbare comună, dar vîndută pe afiş ca un mic secret care ne va schimba filozofia de viaţă, fără inspiraţie şi fără talent, cei mai mulţi dintre ei, ca să nu zic toţi, se cred victime ale sistemului, cînd, de fapt, nu sînt altceva decît nişte victime ale incompetenţei proprii, nişte onanişti ca toţi onaniştii care se ascund la adăpostul anonimatului şi îi comentează pe alţii doar că pe ei îi apără poza studiată, poza care ţine loc şi de cuvinte (…)

Apropo, abia acum m-am prins că între Tucă şi Boc există similitudini: primul scrie la fel cum vorbeşte al doilea, adică utilizând fraze interminabile, unde predicatul rămâne suspendat undeva în eter.

Sfârşitul scurtei vacanţe de Paşti, petrecută ca vai de mama nervilor mei (domnule ministru Cristian Avomiţei, vă doresc să muriţi de hemoroizi!) prin colţul Moldovei, a marcat începutul primei săptămâni nebune dintr-un lung ciclu de altele similare, caracteristice sfârşitului de liceu (da, sunt clasa a XII-a). Am de făcut două atestate absolut inutile (adică, rectific- te ajută în cazul în care vrei să te angajezi ca secretară), la engleză şi la informatică, asta exceptând pleiada de activităţi strâns legate de studierea, contemplarea şi uneori rezolvarea variantelor pentru BAC.

Să nu credeţi totuşi că sunt un elev deosebit de silitor şi din cauza asta nu prea mai am timp să aberez pe blog. Nici pe departe- dacă aş renunţa la micile mele tabieturi (trezirea la ora 6 dimineaţa ca să citesc Slashdot, Osnews, Secunia -etc-, arsul gazului pe forumurile IT, testarea noilor releasuri ale distribuţiilor mele preferate şi multe alte procupări demne de milă), aş avea timp berechet nu doar penrtru bloguit, ci şi pentru plimbat cu bicicleta, mâncat seminţe în faţa blocului, mâzgălit afişele UDMR-ului (ok, asta o fac şi-n drum spre şcoală ) şi-n genere, pentru orice altă activitate ce nu presupune existenţa unui calculator şi a unei conexiuni la internet. Evident însă că cine-mi vede cearcănele, zice-n sinea-i plin de admiraţie (hai sictir!): ”bă, cât învaţă ăsta pentru BAC”, fără să ştie că-n noaptea precedentă m-am jucat cu OpenSolaris 2008.5 (drăguţ, dar cam greoi pentru desktop, mai ales dacă userul e un neofit în tainele *nix-ului) sau am făcut pe trollul într-o gaşcă de ultraşi KDE4 (care-i oribil şi ”mare mâncătoriu inutil de resurse” cum ar zice cronicarul). Life sucks

Apropo, Arstehnica publică un review destul de interesant (adică bine scris) la Ubuntu Hardy Heron. Personal, pentru că Hardy nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic astfel încât să pun din nou Ubuntu şi pe desktop, aştept cu limba scoasă Fedora 9.0 codename ”Sulphur” (încă 5 zile până la izbăvire!). Aşa cum se obişnuieşte, las cel mai bun link pentru final: Cypress şi Arny vorbesc despre Bluewhite64 pe Linux.com

No, aşa ceva-i de neconceput! Am văzut că la tot mai multe dugheni IT, vânzătoarele sunt pipiţe care cel mult ştiu să deseneze în Paint şi să schimbe background-ul cu unul mai fluffy, cu ursuleţi, căţei şi inimioare sclipitoare. Astăzi i-am explicat timp de 5 minute unei dudui că IO vreau acumulatori R3 nu R6. Văzând că nu pricepe aşa, i-am zis  placa aia cu AAA şi AA, pe litere, ca să nu creadă pepuşa că încerc să o agresez sexual. În cele din urmă mi-am călcat pe lene, am scos mâna din buzunar şi am arătat spre raft, zicând pe-un ton ironic, deşi ea l-a preceput probabil drept condescendent - ”alea-s!”. A făcut ”hihihihi”şi mi-a dat acumulatorii.

Apăi, să mă …. pe mentalitatea ălora care angajează pipiţe pe post de vânzătoare cu încadrare de ”consultant vânzări” ! Magazinele IT nu-s show-uri cu maşini, ca să le animaţi cu dudui simpatice, care pricep diferenţa dintre baterii doar dacă le exprimi diametrul fiecăreia în ţoli şi-o măsoară cu gura (să mă scuze doamnele care-mi citesc blogul ). Io-l vreau pe roackărul ăla pletos, cu care puteam discuta despre chipseturile plăcilor de bază şi latenţele memoriilor. Huoooooooo! Ţara asta se pipiţizează (adică se umple de pipiţe) tot mai tare…

Când m-am întors de la şcoală, am trecut pe la librărie ca să-mi cumpăr pix, mine la creion şi alte nimicuri.În timp ce-mi înmâna Herlitz-ul metalic (10 lei irosiţi, dacă e să mă-ntrebaţi acum), vânzătoarea, o femeie între două vârste pe care o cunosc de pe vremea când cumpăram diapozitive cu Tom&Jerry şi plastilină, a făcut o glumă spunându-mi ”ai grijă, pixul e o armă!”. Fiind preocupat însă cu alte gânduri efemere, am îngânat un ”da, să ştiţi!”, am plătit grăbit (deşi nu aveam niciun motiv aparent), am salutat şi-am ieşit din librăria copilăriei mele, transformată acum pe jumătate în reprezentanţă Vodafone (’tu-vă mama voastră de capitalişti împuţiţi!). Pe drum, făcând slalom printre aplaudacii diverselor partide politice ce se buluceau în jurul trecătorilor ca să le ofere pliante şi mici pomeni electorale (o să vă povestesc altă dată cum am oripilat o babă PSD-istă şi profund evlavioasă cu cinismul meu cras), neavând altceva mai bun de făcut, m-am gândit la vorbele vânzătoarei…

Stiloul e o armă”- ce absurditate ordinară ! Românilor le place încă să păstreze o viziune romantică şi cavalerească asupra vieţii şi a societăţii în general.Preferă încă să-şi scoată mânuşa înainte de a o arunca, în loc să o lase pe mână şi să-i disloce adversarului maxilarul.Aşa gândeam şi eu în trecut, dar, din fericire, mi-am schimbat la timp concepţiile.”Scrieţi băieţi, numai scrieţi!” spunea un distins reprezentant al generaţiei paşoptiste, îndemnându-i pe literaţii vremii să recupereze decalajul dintre noi şi Occident. Dar, ce folos să scrii? Doar ca să devii ridicol şi demn de dispreţ? Ia spuneţi, câte mii de pagini s-au scris despre marile jafuri postdecembriste! A luat cineva atitudine, s-au sesizat organele competente? Domnule ministru al justiţiei (cer scuze, nu e loc de majuscule aici), vorbiţi mai tare, că nu se-aude şi-n ultimele rânduri. Cum, nimic? Aşa mă gândeam şi eu… scrieţi pe nisip ca să vină valul. De ce s-ar condamna cineva singur la o existenţă sisifică? Adică rectific- măcar Sisif putea să moară -teoretic- strivit de bolovanul pe care-l împingea zilnic pe panta unui deal, în timp ce, cu stiloul, e destul de greu chiar şi să te sinucizi.

Istoric vorbind, stiloul a fost folosit cu succes drept armă doar o singură dată: atunci când studenţii l-au injunghiat cu stiletele pe Sfântul Cassian de Imola, ce avea să devină protectorul profesorilor datorită martirajului său. În rest, stiloul nu a fost decât lancea rahitică a Don Quijoţilor ce s-au luptat în zadar cu morile de vânt sub soarele arzător din Mancha. Da, poate au repurtat mici victorii: i-au aplaudat Sancho şi măgarul să docil şi poate că i-a sărutat şi Dulcinea, platonic, mai mult din compasiune. Într-un final abominabil însă, au murit în zadar cu carnea zdrenţuiţă şi lancea ruptă, departe de morile de vânt ce şi-au continuat nestingherite rotirea.

Noapte bună România! Obişnuieşte-te cu întunericul, căci ultimul emigrant o să stingă în mod neîndoielnic becul…

Undeva în gara din Suceava… eu mă crăcănam de râs

Să se reviziască preţul, primesc - dar să nu se ieftinească produsul!

După 6 zile traumantizante fără PC, am revenit pe meleagurile natale întreg la minte şi la trup, dar plin de scârbă pentru iresponsibilii din fruntea Ministerului Educaţiei, în frunte cu domnul ministru Cristian Avomiţei, de profesie inginer constructor. ( În caz că nu aţi observat, Avomiţei are privirea aceea tipică oamenilor săraci cu duhul, care se uită cu frică-n toate părţile, ca să nu-i la lumea la mişto şi să-i pună  să numere steluţele de pe steagul uie, de pildă). Închizând la propriu paranteza, ţin să menţionez că organizarea olimpiadei a lăsat mult de dorit, aspect ce mă face să cred că toţi cei care şi-au adus aportul la organizarea jenantă a acestui eveniment au fost nişte nesimţiţi sadea, care merită să fie îmbarcaţi într-o barcă din pamperşi folosiţi, ca să plutească în derivă pe Oceanul Atlantic. Cât despre vechiul meu prieten, domnu’ Avomiţei şi gaşca lui de neaveniţi cu priviri tâmpe, mă simt nevoit să le dedic, în numele tuturor participanţilor trataţi în bătaie de joc, o melodie sugestivă (gura mare Avomiţei, aşa, ca la dentist!) : larga larga, esta muie larga.

Momentan sunt ocupat cu upgrade-ul la Ubuntu Hardy Heron şi cu frunzărirea miilor de feeduri adunate în ultimele zile, dar o să revin puţin mai târziu la bătaia de joc patronată de Avomiţei, devenit acum Adormiţei, pentru că doarme ca zidarul în bocanci, în timp ce învăţământul românesc se-ndreaptă cu paşi mari spre o spoială de cultură naţioală. Apropo, dacă Hans Reiser a fost găsit vinovat pe baza unor probe mai circumstanţiale decât în cazul Elodia, Cioacă, ce sistemul meu de fişiere mai caută în libertate? Bietul Hans, sper doar să nu scape prea des săpunul…