Sfârşitul scurtei vacanţe de Paşti, petrecută ca vai de mama nervilor mei (domnule ministru Cristian Avomiţei, vă doresc să muriţi de hemoroizi!) prin colţul Moldovei, a marcat începutul primei săptămâni nebune dintr-un lung ciclu de altele similare, caracteristice sfârşitului de liceu (da, sunt clasa a XII-a). Am de făcut două atestate absolut inutile (adică, rectific- te ajută în cazul în care vrei să te angajezi ca secretară), la engleză şi la informatică, asta exceptând pleiada de activităţi strâns legate de studierea, contemplarea şi uneori rezolvarea variantelor pentru BAC.

Să nu credeţi totuşi că sunt un elev deosebit de silitor şi din cauza asta nu prea mai am timp să aberez pe blog. Nici pe departe- dacă aş renunţa la micile mele tabieturi (trezirea la ora 6 dimineaţa ca să citesc Slashdot, Osnews, Secunia -etc-, arsul gazului pe forumurile IT, testarea noilor releasuri ale distribuţiilor mele preferate şi multe alte procupări demne de milă), aş avea timp berechet nu doar penrtru bloguit, ci şi pentru plimbat cu bicicleta, mâncat seminţe în faţa blocului, mâzgălit afişele UDMR-ului (ok, asta o fac şi-n drum spre şcoală ) şi-n genere, pentru orice altă activitate ce nu presupune existenţa unui calculator şi a unei conexiuni la internet. Evident însă că cine-mi vede cearcănele, zice-n sinea-i plin de admiraţie (hai sictir!): ”bă, cât învaţă ăsta pentru BAC”, fără să ştie că-n noaptea precedentă m-am jucat cu OpenSolaris 2008.5 (drăguţ, dar cam greoi pentru desktop, mai ales dacă userul e un neofit în tainele *nix-ului) sau am făcut pe trollul într-o gaşcă de ultraşi KDE4 (care-i oribil şi ”mare mâncătoriu inutil de resurse” cum ar zice cronicarul). Life sucks

Apropo, Arstehnica publică un review destul de interesant (adică bine scris) la Ubuntu Hardy Heron. Personal, pentru că Hardy nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic astfel încât să pun din nou Ubuntu şi pe desktop, aştept cu limba scoasă Fedora 9.0 codename ”Sulphur” (încă 5 zile până la izbăvire!). Aşa cum se obişnuieşte, las cel mai bun link pentru final: Cypress şi Arny vorbesc despre Bluewhite64 pe Linux.com

Când m-am întors de la şcoală, am trecut pe la librărie ca să-mi cumpăr pix, mine la creion şi alte nimicuri.În timp ce-mi înmâna Herlitz-ul metalic (10 lei irosiţi, dacă e să mă-ntrebaţi acum), vânzătoarea, o femeie între două vârste pe care o cunosc de pe vremea când cumpăram diapozitive cu Tom&Jerry şi plastilină, a făcut o glumă spunându-mi ”ai grijă, pixul e o armă!”. Fiind preocupat însă cu alte gânduri efemere, am îngânat un ”da, să ştiţi!”, am plătit grăbit (deşi nu aveam niciun motiv aparent), am salutat şi-am ieşit din librăria copilăriei mele, transformată acum pe jumătate în reprezentanţă Vodafone (’tu-vă mama voastră de capitalişti împuţiţi!). Pe drum, făcând slalom printre aplaudacii diverselor partide politice ce se buluceau în jurul trecătorilor ca să le ofere pliante şi mici pomeni electorale (o să vă povestesc altă dată cum am oripilat o babă PSD-istă şi profund evlavioasă cu cinismul meu cras), neavând altceva mai bun de făcut, m-am gândit la vorbele vânzătoarei…

Stiloul e o armă”- ce absurditate ordinară ! Românilor le place încă să păstreze o viziune romantică şi cavalerească asupra vieţii şi a societăţii în general.Preferă încă să-şi scoată mânuşa înainte de a o arunca, în loc să o lase pe mână şi să-i disloce adversarului maxilarul.Aşa gândeam şi eu în trecut, dar, din fericire, mi-am schimbat la timp concepţiile.”Scrieţi băieţi, numai scrieţi!” spunea un distins reprezentant al generaţiei paşoptiste, îndemnându-i pe literaţii vremii să recupereze decalajul dintre noi şi Occident. Dar, ce folos să scrii? Doar ca să devii ridicol şi demn de dispreţ? Ia spuneţi, câte mii de pagini s-au scris despre marile jafuri postdecembriste! A luat cineva atitudine, s-au sesizat organele competente? Domnule ministru al justiţiei (cer scuze, nu e loc de majuscule aici), vorbiţi mai tare, că nu se-aude şi-n ultimele rânduri. Cum, nimic? Aşa mă gândeam şi eu… scrieţi pe nisip ca să vină valul. De ce s-ar condamna cineva singur la o existenţă sisifică? Adică rectific- măcar Sisif putea să moară -teoretic- strivit de bolovanul pe care-l împingea zilnic pe panta unui deal, în timp ce, cu stiloul, e destul de greu chiar şi să te sinucizi.

Istoric vorbind, stiloul a fost folosit cu succes drept armă doar o singură dată: atunci când studenţii l-au injunghiat cu stiletele pe Sfântul Cassian de Imola, ce avea să devină protectorul profesorilor datorită martirajului său. În rest, stiloul nu a fost decât lancea rahitică a Don Quijoţilor ce s-au luptat în zadar cu morile de vânt sub soarele arzător din Mancha. Da, poate au repurtat mici victorii: i-au aplaudat Sancho şi măgarul să docil şi poate că i-a sărutat şi Dulcinea, platonic, mai mult din compasiune. Într-un final abominabil însă, au murit în zadar cu carnea zdrenţuiţă şi lancea ruptă, departe de morile de vânt ce şi-au continuat nestingherite rotirea.

Noapte bună România! Obişnuieşte-te cu întunericul, căci ultimul emigrant o să stingă în mod neîndoielnic becul…

După 6 zile traumantizante fără PC, am revenit pe meleagurile natale întreg la minte şi la trup, dar plin de scârbă pentru iresponsibilii din fruntea Ministerului Educaţiei, în frunte cu domnul ministru Cristian Avomiţei, de profesie inginer constructor. ( În caz că nu aţi observat, Avomiţei are privirea aceea tipică oamenilor săraci cu duhul, care se uită cu frică-n toate părţile, ca să nu-i la lumea la mişto şi să-i pună  să numere steluţele de pe steagul uie, de pildă). Închizând la propriu paranteza, ţin să menţionez că organizarea olimpiadei a lăsat mult de dorit, aspect ce mă face să cred că toţi cei care şi-au adus aportul la organizarea jenantă a acestui eveniment au fost nişte nesimţiţi sadea, care merită să fie îmbarcaţi într-o barcă din pamperşi folosiţi, ca să plutească în derivă pe Oceanul Atlantic. Cât despre vechiul meu prieten, domnu’ Avomiţei şi gaşca lui de neaveniţi cu priviri tâmpe, mă simt nevoit să le dedic, în numele tuturor participanţilor trataţi în bătaie de joc, o melodie sugestivă (gura mare Avomiţei, aşa, ca la dentist!) : larga larga, esta muie larga.

Momentan sunt ocupat cu upgrade-ul la Ubuntu Hardy Heron şi cu frunzărirea miilor de feeduri adunate în ultimele zile, dar o să revin puţin mai târziu la bătaia de joc patronată de Avomiţei, devenit acum Adormiţei, pentru că doarme ca zidarul în bocanci, în timp ce învăţământul românesc se-ndreaptă cu paşi mari spre o spoială de cultură naţioală. Apropo, dacă Hans Reiser a fost găsit vinovat pe baza unor probe mai circumstanţiale decât în cazul Elodia, Cioacă, ce sistemul meu de fişiere mai caută în libertate? Bietul Hans, sper doar să nu scape prea des săpunul…

Peste două zile, Hacky pleacă la Botoşani (Botoşeni) ca să se jertfească în numele ştiinţei. Având în vedere că nu revine decât peste o săptămână, vă urează ”Sărbători fericite” şi, începând de mâine seară, iniţiază procedura de moderare a comentariilor. Aloha!

Pentru bloggerii băutori de ceai

(more…)

Aşa cum vă relatam într-una din însemnările anterioare, m-am pricopsit cu o gripă destul de agresivă, ce a debutat cu inflamarea amigdalelor, continuând mai apoi cu febră, dureri de cap, tuse şi multe, multe secreţii nazale. Din acest motiv, ieri nu am făcut mai nimic. De mers la şcoala, oricum nu mergeam pentru că sunt învoit cu olimpiada, aşa că am stat acasă şi-am contemplat pereţii. Probabil cea mai mare realizare o reprezintă vizioanarea a 4 episoade din Sopranos şi consumarea a peste 4l de apă minerală, ca să-mi mai scadă febra. Astăzi, teancul de medicamente de pe birou s-a mărit considerabil, mama promitându-mi solemn că, de nu mi se îmbunătăţeşte stare de sănătate până mâine seară, îmi pune branulă şi mă comută pe modul ”intravenos”. Ce-am făcut azi? Nimic notabil, exceptând faptul m-am simţit mai rău decât ieri şi că, de data asta, m-am uitat doar la două episoade din Sopranos. Pe lângă asta, am citit un studiu destul de interesant (şi de lung) despre securitatea sistemelor de autentificare biometrică şi nişte articole despre tacticile defensive de securitate informatică. De învăţat pentru BAC ori olimpiadă nu am fost în stare şi asta pentru că, sinapsele mele de om leneş au profitat de starea precară de sănătate şi-au refuzat să lucreze constructiv. Acum, stau cu laptopul în pat şi mă străduiesc pe cât posibil să nu strănut/tuşesc pe display. Probabil că o să-mi petrec seară consumând ceai pentru răceală şi gripă de la Fares, şerveţele nazale, Orbit Mints ca să-mi mai desfunde căile respiratorii şi o să pierd vreme pe forumuri IT şi site-uri cu review-uri hardware.

O să mă mut în Australia. Acolo e cald şi bine şi implicit, sunt şanse mult mai mici să mă răceasc. Poate  o să cresc un cangur ca animal de casă şi-o să-l învât să-mi care laptopul şi termosul cu cafea în marsupiu.

PS: Geoană, dacă citeşti blogul ăsta, vreau să ştii că eşti un orator execrabil. Dacă Cicero zbiera la fel ca tine, îl sfârtecau romanii cu stiletele! Te rog impetuos apucă-te de orice altceva, dar nu mai ţine discursuri publice! Sau, dacă o faci, avertizează-i pe telespectatori să dea mai încet televizorul, ca să nu creadă vecinii că se dau realuările de la Revoluţie, când Ceaşcă urla ca apucatul de pe balcon… Mersi, luxa-ţi-ai corzile vocale!

La mai bine de două săptămâni de la lansare, m-am îndurat să pun şi pe blogul ăsta (prin alte locuri am fost mai conştiincios) WP2.5, în întreaga-i splendoare. Upgrade-ul a decurs perfect, asta după ce în prealabil am dezactivat toate plugin-urile şi-am făcut backup-urile de rigoare, atât la baza de date, cât şi la vechile fişiere WP (nu se ştie niciodată cum merge treaba şi e bine să poţi să dai un undo relaxant). Designul panoului de control de la Wp2.5 nu m-a şocat, obişnuit fiind cu el din instalările anterioare şi, mai ales, din joaca cu versiunile alpha, beta şi RC-urile pe LAMP. Din câte am înţeles, există teme pentru interfaţa de admin, dar, sincer să fiu, nu mă mai deranjează prea tare nici actuala înfăţişare şi, fiind leneş din fire, nu o să o schimb.

Urăsc updaturile/upgradurile (mai puţin cele hardware :D). Bine măcar că pe Linux l-am pus pe Cron să se ocupe de updaturi. Tipul ăsta e al naibii de punctual. Cred că merită o bere.

Subestimând vremea de afară, m-am ales cu o amigdalită de toată frumuseţea şi implicit, cu febră. Din cauza disconfortului produs de starea mea jalnică de sănătate, azi dimineaţă m-am trezit la 9 fără ceva, cu 4-5 ore mai repede decât de obicei (e weekend, în mod normal dorm ca porcul). Mi-am făcut o ceaşcă de cafea, mi-am luat medicamenetele şi-am constatat cu stupoare că nu merge internetul. Ping la severul meu -ok ; ping la serverul care face routarea pe reţea - no reply. Îmi suflu nasul într-un serveţel cu miros de mentă şi trag carcasa de la perete, ca să văd dacă LED-ul ce indică prezenţa conexiunii e aprins. Funcţionează, deci mai rămân următoarele posibilităţii: problemă software (puţin probabil, Debian-ul e blindat) problemă hardware locală (placa de reţea), switch decedat pe scară. Elimin prima posibilitate cu ifconfig eth0 down şi /etc/init.d/networking restart . Ca s-o verific pe a doua, inversez eth0 cu eth1 în /etc/networking/interfaces , inversez şi cele două mufe între plăcile de reţea (ca WAN să devină LAN), /etc/init.d/networking restart şi ping. Placa de reţea e OK, aşa că fac undo la schimbările efectuate, îmi suflu încă o dată nasul, beau puţină cafea (caldă, c-aşa-i bine cică pentru durerea de amigdale) şi, mai mult din instinct, dau un nou ping la serverul providerului. Evrika! Fără să-mi pun întrebări cu privire la natura problemei (eram oricum sigur că nu e de la mine), pornesc XMMS, dau play la Deep Purple-Wasted Sunsets şi m-apuc să citesc feedurile strânse peste noapte şi mailurile de pe cele câteva liste de discuţii pe care le urmăresc.

Peste o oră … Tocmai când downloadam ISO-ul Dynebolic, pică netul. Înjur în gând, apăs F12 (God bless Yakuake’s developers!) şi pinguiesc serverul providerului; no reply. Îmi amintesc că, printr-o coincidenţă ciudată, conexiunea a revenit exact după ce am scos mufa şi-am băgat-o la loc. Damn, aşa am păţit şi eu în trecut cu un switch SMC, care avea un port găunos, ce se bloca aleator şi trebuia să scoţi mufa şi s-o bagi la loc, ca să detecteze existenţa unei conexiuni pe portul respectiv (câteva ore mai târziu, operaţiunea trebuia repetată, aşa că am dat switch-ul. La urma urmei, avea 4 porturi perfect funcţionale). Cu asta în gând, aplic aceeaşi stratagemă şi, voilla, conexiunea e up din nou…

Îmi suflu din nou nasul, îndes serveţelul în coşul de gunoi plin până la refuz, beau ultima picătură de cafea din cană şi ies pe balcon, ca să caut cea mai mare şurubelniţă din dotare. De data asta, nu mai aveam de gând să aştept cu zecile de ore după băieţii de la cablări şi aveam să deschid cutia switch-ului (de fapt, o cutie poştală) , forţând-o cu şurubelniţa. Din fericire, nu a fost nevoie să fac asta- cutia era deschisă şi switch-ul găunos de la Trendnet stătea în întreaga-i splendoare pe capacul rabatat al cutiei. După ce m-am scărpinat câteva minute în cap, încercând să-mi dau seama care-i sârma mea, am mutat mufa în ultimul port rămas liber (nu mă sfiam oricum să fac ”rocada” cu unul dintre vecini), am tuşit, mi-am luat scăunelul sub braţ şi m-am întors acasă. Asta se întâmpla în jurul orei 10:15 am. Acum e 18:30 şi conexiunea mea merge ca unsă. Partea proastă-i că nu mai am serveţele nazale şi mă văd nevoit să apelez la hârtia igienică… şi să curâţ coşul de gunoi, evident. Deep Purple- wasted sunsets (more…)

Urăsc KDE4, imprimatele Epson Stylus Cxx, CodeBlocks, maimuţele ISP-iste care cred că le ştiu pe toate, Wordpress 2.5, Tomboy şi infuzia de Mono din Gnome şi nu-n ultimul rând, cafeaua naturală de la Elite (Jacobs ftw!).