Astãzi s-a încheiat oficial şcoala. Am fost şi eu ca tot elevul român sã-mi trec mediile în carnet şi sã vãd cum nu iau nici un premiu (‘ţar a dreq de tocilari, cu tot cu neamu’ vostru), deşi am reuşit performanţã de a scoate o venerabilã medie generalã de 9,11. Parcã nici nu-mi vine sã cred cã a venit vacanţa- cel puţin cea fizicã. Zic fizicã, pentru cã astãzi am descoperit cã pot tãia un zid de BCA cu flex-ul. Bine, cred cã pot pune şi faianţã, dar nu mã forţez ca sã nu fac hernie la faringe şi sã-mi luxez (Doamne fereşte) cantitatea incomensurabilã de substanţã cenuşie. Sau mai ştiţi, pot sã-mi luxez o sinapsã sau sã fac o fracturã deschisã la prelungirile neuronale, sau sã bolesc îndelung din cauza prafului de ciment. De-aia m-am îndeletncit toatã ziua cu flexul şi am tãiat o porţiune de BCA de 1m pãtrat, lucru pe care altcineva l-ar fi terminat în maxim o orã. Dar bine, acel ‘’altcineva’’ n-ar fi respectat normele de protecţie a muncii şi un fir subţire de praf ar fi putut sã-i ajungã pe retinã… nici sã nu ne mai gândim la complicaţiile ulterioare.

Într-un cuvânt, sunt bucuros c-a venit vacanţa, însã mã îngrozesc la gândul cã am în faţã încã doi ani de liceu. Nu urãc şcoala, ci urãsc metodele de predare şi anumite cadre didactice incapabile sã faca acordul dintre subiect şi predicat. Urãsc maneleştii care se plimbã pe holuri şi polueazã atmosfera, urãsc tâmpiţii care urineazã lângã toaletã, urãc tocilarii care învaţã cuvânt cu cuvânt zeci de pagini şi îi urãsc pe profesorii care îi felicitã pentru extraordinara lor capacitate papagaliceascã. Omul are cap sã gândeascã, nu sã stocheze informaţii pe care nu le întelege… atunci i-ar fi pus Dumnezeu un hard şi o opţiune de search ca sã-i fie mai uşor. Sunteţi de acord cu mine ?

În revista România Mare , varianta online am gasit pe prima pagină o poezie intitulată simplu “Liceu”, care ilustrează cât se poate de elecvent dar totuşi cu o subtilitate lirică, sentimentul care ne cuprinde pe fiecare dintre noi atunci când ne lăsăm pradă amintirilor din timpul şcolii…

Liceu

Sînt ani… si parcã timpul se-ntoarce ca un fum,
De vãd prin ceata-i albã tot drumul meu de scoalã,
Ce-si cerne rar tristetea în inimã – acum,
Cînd simt bãtaia asprã în tîmpla tot mai goalã.

O, zile însorite ce ne priveau prin geam,
Plimbîndu-si clara umbrã în clasele tãcute,
Un cãrãbus de aur se legãna pe-un ram,
Sfidînd tãcerea noastrã cu aripi desfãcute.

Pe sãli cu tropot dulce mi-apare pedagogul,
Apoi tunica strînsã a unui prieten trist,
Sopteam cu teamã – poate ne-apasã catalogul
Sau umbra grea si neagrã a lui Ariovist.
Corole de imagini, geometrii în spatiu,
Si-acelasi fum de vise, de gînd si de tigãri.
Cu vocea rãgusitã scandarãm din Horatiu,
Si-am pus la alte lectii absurde întrebãri.

Trecutu-i ca o scoicã, în care sunã marea
Cînd merg cu gîndu-n urmã, la primele iubite;
Rãmîne sumbrã fruntea si tremurã cîntarea:
Întîia halbã plinã, în cîrciumi mici dosite.

Sînt ani… azi moare ziua pe-o filã de hîrtie,
Mã-nchin la alte chipuri, alti îngeri îi dezmierd.
Liceul meu, te bãnui în aurã tîrzie,
Severa ta blîndete încep încet s-o pierd.

Stefan Baciu
(Poezie reprodusã din Calendarul Universul, pe anul 1945)

(more…)