Sau cum fentez eu colegii ca Dolănecu o să cânte la Balul Bobocilor
Venit tocmai de la Muzeul Satului, marele interpret de muzică populară, Ion Dolănescu, a acceptat să ne onoreze cu prezenţa dumnealui, la ediţia n+1 a Balului Bobocilor. Vocea sa inegalabilă a dat viaţă milenarului vaiet mioritic ”Of-of, măi-măi”, fredonat îndelung pe holurile Parlamentului, în momentele de colaps neuronal al aleşilor poporului. Această melodie sublimă reitereză succint firea bicisnică a românului, cu oasele anchilozate de mileniile de transhumanţă, sub auspiciile alternanţei continue a anotimpurilor. Din deal şi până-n vale, de la munte la câmpie, pe întreg întinsul acestui relief ondulatororiu, devenit un imens portativ pentru notele buciumului si-a flurierului, răsună interjecţiile ”of-of, măi-măi”. Acest adevărat ”let it be” autohton, îmbracă nuanţe felurite: fericire, tristeţe, durere, resemnare ori iubire. De când e atestat istoric, românul a ştiut să-şi exprime sentimentele folosind cuvinte simple ca ”apăi hî” sau ”păi ie”, ceea ce nu denotă nicidecum un monosilabism naţional, ci o supleţe spirituală, o accedere în straturile superioare ale cunoaşterii apolinice. În locul cuvintelor ticluite, mult prea mercantile şi scunde pentru ideile mari, interjecţiile, veritabile prin simplitatea lor, lasă loc la visare. O mână ridicată în aer, aplauzele la unison şi vibraţia sutelor de inimi pătrunse de reverberaţiile multicolore ale muzicii, înseamnă mai mult decât mii de cuvinte scrise aici, ori pe uşa WC-ul din liceu. ”Of-of, măi-măi”, aceast refren devenit laitmotiv pentru partitutura existenţei mioritice, nu numai că ridică sute de mâini în aer şi strange ecourile a mii de aplauze furibunde, dar rezumă atât de poetic tânguirea elevului român, aflat faţă-n-faţă cu teza de la matematică.
Domnule Dolănescu, vă mulţumim că existaţi şi c-aţi acceptat invitaţia noastră umilă de a cânta pe bani puţini, într-o sală ce stă să se dărâme!



