Când m-am întors de la şcoală, am trecut pe la librărie ca să-mi cumpăr pix, mine la creion şi alte nimicuri.În timp ce-mi înmâna Herlitz-ul metalic (10 lei irosiţi, dacă e să mă-ntrebaţi acum), vânzătoarea, o femeie între două vârste pe care o cunosc de pe vremea când cumpăram diapozitive cu Tom&Jerry şi plastilină, a făcut o glumă spunându-mi ”ai grijă, pixul e o armă!”. Fiind preocupat însă cu alte gânduri efemere, am îngânat un ”da, să ştiţi!”, am plătit grăbit (deşi nu aveam niciun motiv aparent), am salutat şi-am ieşit din librăria copilăriei mele, transformată acum pe jumătate în reprezentanţă Vodafone (’tu-vă mama voastră de capitalişti împuţiţi!). Pe drum, făcând slalom printre aplaudacii diverselor partide politice ce se buluceau în jurul trecătorilor ca să le ofere pliante şi mici pomeni electorale (o să vă povestesc altă dată cum am oripilat o babă PSD-istă şi profund evlavioasă cu cinismul meu cras), neavând altceva mai bun de făcut, m-am gândit la vorbele vânzătoarei…

Stiloul e o armă”- ce absurditate ordinară ! Românilor le place încă să păstreze o viziune romantică şi cavalerească asupra vieţii şi a societăţii în general.Preferă încă să-şi scoată mânuşa înainte de a o arunca, în loc să o lase pe mână şi să-i disloce adversarului maxilarul.Aşa gândeam şi eu în trecut, dar, din fericire, mi-am schimbat la timp concepţiile.”Scrieţi băieţi, numai scrieţi!” spunea un distins reprezentant al generaţiei paşoptiste, îndemnându-i pe literaţii vremii să recupereze decalajul dintre noi şi Occident. Dar, ce folos să scrii? Doar ca să devii ridicol şi demn de dispreţ? Ia spuneţi, câte mii de pagini s-au scris despre marile jafuri postdecembriste! A luat cineva atitudine, s-au sesizat organele competente? Domnule ministru al justiţiei (cer scuze, nu e loc de majuscule aici), vorbiţi mai tare, că nu se-aude şi-n ultimele rânduri. Cum, nimic? Aşa mă gândeam şi eu… scrieţi pe nisip ca să vină valul. De ce s-ar condamna cineva singur la o existenţă sisifică? Adică rectific- măcar Sisif putea să moară -teoretic- strivit de bolovanul pe care-l împingea zilnic pe panta unui deal, în timp ce, cu stiloul, e destul de greu chiar şi să te sinucizi.

Istoric vorbind, stiloul a fost folosit cu succes drept armă doar o singură dată: atunci când studenţii l-au injunghiat cu stiletele pe Sfântul Cassian de Imola, ce avea să devină protectorul profesorilor datorită martirajului său. În rest, stiloul nu a fost decât lancea rahitică a Don Quijoţilor ce s-au luptat în zadar cu morile de vânt sub soarele arzător din Mancha. Da, poate au repurtat mici victorii: i-au aplaudat Sancho şi măgarul să docil şi poate că i-a sărutat şi Dulcinea, platonic, mai mult din compasiune. Într-un final abominabil însă, au murit în zadar cu carnea zdrenţuiţă şi lancea ruptă, departe de morile de vânt ce şi-au continuat nestingherite rotirea.

Noapte bună România! Obişnuieşte-te cu întunericul, căci ultimul emigrant o să stingă în mod neîndoielnic becul…

În ultimele zile s-a făcut mare vâlvă în jurul declaraţiilor de avere ale unor politicieni, ce-n mod surprinzător(sic!), fac parte din clica mafiotă PNL-PD-PLD. Deşi-n mare parte, acumularea acestor averi s-a bazat pe infracţiuni economice, bine delimitate juridic, sunt convins de faptul că încrengătura de burtoşi numită generic ”Justiţia Română” nu o să facă absolut nimic în acest sens şi asta pentru că trăim într-o nenorocită de ţară ajunsă în ultimul stadiul al degradării multilateral dezvoltate. Spună cine ce-o vrea, dar eu refuz să cred că-n România avem probleme doar cu atât de blamata clasă politică- înfecţia purulentă a curprins deja întreaga societate şi este mult prea generalizată ca să o mai putem trata, darămite extirpa. În calitatea mea de viitor emigrant, ar trebui să mă doară exact în posterior de toate acestea, însă am zis că nu strică să le reamintesc şi altora în ce ţară mirifică trăim.

Am constatat cu stupoare că, pe mai toate declaraţiile de avere, apăreau sume imense (de ordinul zecilor sau chiar sutelor de mii de dolari) investite în ”ceasuri de colecţie”. Într-o primă fază am încercat să-i înţeleg, zicându-mi: dacă eşti snob şi doreşti cu ardoare să atârni pendula (hai sictir, mâncă-mi-aţi scula, nu mai furaţi cu bascula!) lui Ludovic al n’şpelea alături de copiile nereuşite ale tablourilor celebre şi pe-acelaşi perete cu biblioteca aia impresionantă, garnisită cu volume copertate cu piele, dar pe care nu le-ai deschis în viaţa ta, n-am nimic împotrivă. Cum din clubul obsedaţilor de timp face parte şi preşedintele Băsescu, îmi şi imaginam cum vor scrie peste ani şi ani scribii - ”Un orologiu sună noaptea jumătate / La Cotroceni în poartă, oare cine bate? (…) ‘Sunt eu, Nuţi’ răspunse cu glasul mieros / O blondă ce-ţi întoarce stomacul pe dos.” Mare dazămăgire, monşer- îmbuibaţii ăştia pe care dacă-i pui să calculeze secundele dintr-o oră îşi prind neuronii în calcule, nu colecţionează pendule, ci ceasuri de mână! Hai bă, dă-o-n Rolexul mă-sii, cum să dai zeci de mii de dolari pe un ceas? Cât de dobitoc, de ciorditor şi de snob trebuie să fii ca să faci un altfel de gest? Bine, o-nţeleg şi pe asta, dar ce faci cu mai multe ceasuri? Pe toate n-ai cum să le porţi simultan, pentru c-ar râde până şi maneliştii a căror poluări fonice le asculţi în maşina de la minister! Şi-atunci, ce faci cu ele? Le pui în vitrină, le priveşti din profil, ori ai câte unul pentru fiecare costum ? Dacă tot ai atâtea ceasuri, de ce întârzii la sedinţele de Guvern? O să aflăm atunci când o să ştim cu exactitate dacă oul a fost înaintea găinii, ori invers.

Sincer, am şi eu un ceas de firmă. L-am cumpărat acum doi ani din talcioc, cu 20RON. E original, IEKE. De-atunci i-am schimbat bateria de două ori, l-am scăpat pe jos, l-am zgâriat, am dat cu el de pereţi din neatenţie, etc . Ce credeţi băi obsedaţilor de timp? Ceasul meu IEKE funţionează perfect, vorba reclamei cu ”vânt, ploaie, soare- coafura ta rezistă”. Aşa-i şi cu ceasul meu de 20 de lei, e indestructibil! Trebuie să recunosc că-n fiecare săptămână râmâne câte un minut în urmă, însă pe mine nu mă deranjează acest mic inconvenient, pentru că nu-s politician şi nu risc să lipsesc de la şedinţe. Apropo, oare ceasul Marinarului redă şi manele? Da’, OGG ştie?

HAI CU NOI! În caz că-i semn de schimbare, ne-ntoarcem în ţară să construim ghilotine.